Trebuie să fi fost la gradiniţă în grupa mijlocie, atunci când verişoara mea aflată în grupa mare a jucat într-o piesă: „Sarea în bucate”. Fie ca e vorba de sare sau de alt ceva, fiecare avem un ingredient fără de care mâncarea nu are niciun gust şi nicio savoare. Dacă la nivel metaforic considerăm bucatele a fi viaţa, atunci fiecare are un loc, o activitate, o idee, indeletnicire sau o persoană care corespunde ingredientului esenţial.

Mai târziu am aflat că orice construcţie se plămădeşte în jurul unui ax, unui stâlp sau unui perete de rezistenţă. Dar când sarea, axul, stâlpul, peretele se prăbuşesc şi dispar pentru todeauna, ce se întâmplă cu mancarea şi construcţia respectivă? Rămâne o viaţă fără gust sau savoare, şi care se poate prăbuşi şi ea în orice moment.

Dar până la urmă tot ce avem este doar prezentul, viitorul fiind un bagaj de amintiri pe care ni le creem singuri. Trăim prea mult în trecut sau în viitor, şi mult prea puţin în prezent. Este, desigur, bine să aruncăm un ochi în trecut pentru a învăţa, este, de asemenea, bine să ne gândim la viitor pentru a avea responsabilitatea acţiunilor şi motivaţia continuării. Însă trecutul, în afară de pilde nu poate oferi nimic nou pentru ca nu putem sau nu ştim cum încă să-l schimbăm. Viitorul, e bine să-l creionăm în proiecte şi visuri, însă nu trebuie să uităm că cel mai important e drumul şi nu neapărat destinaţia, iar drumul este în prezent, azi, nu mâine.

Copleşiţi de grijile mărunte ale vieţii cotidiene, asemenea unei ploi tomnatice, amânăm lucruri, acţiuni, cuvinte şi sentimente pentru mai târziu. De multe ori nu găsim timp pentru acestea în prezentul nostru aglomerat şi monoton, dar le înghesuim pe toate în viitorul care pare infinit. Doar pare... Discrepanţa dintre iluzia acestui timp infinit al viitorului şi realitatea lui este uneori atât de imensă încât timpul alocat viitorului este redus chiar şi la zero.

Obişnuiam să spun că mi se blochează mintea atunci când încerc să găsesc un răspuns la întrebarea „Ce este dincolo de Univers?”. Îmi pare hilară această tentativă filosofică acum, când mintea mea cu greu sau aproape de loc nu poate străpunge bariera zilei de azi. Dar azi îl iau ca atare şi încerc să fac tot ce pot pentru a nu-l risipi în zadar. Azi îl folosesc pentru a ajuta, aşa cum pot, aşa cum mă pricep – uneori bine, alteori mai puţin bine – pe ceilalţi să-şi plămădească şi să-şi împlinească planurile şi visurile, să zâmbesc în loc să mă încrunt şi să încerc a găsi calmul atunci când poate aş vrea să urlu.

Am înţeles că nu am cum să-mi înalţ fără ax de rezistenţă o casă a vieţii proprie, dar asta nu mă împiedică să întind o mână celor care au nevoie. Acum, mai mult decât oricând ştiu că viaţa în aceasta dimensiune este scurtă şi trecătoare, fiind doar un test, o etapă în drumul de accedere spre un alt nivel. Există într-o altă dimensiune un mâine pe care să-l umplu şi eu cu visuri, speranţe, lumină. Tot ce pot să sper este că la sfârşitul acestui drum o să pot primi permisiunea de a păşi acolo unde gustul şi savoarea nu se mai pierd niciodată