Între viață și moarte

Nu sunt genul de persoană care se încadrează în tiparul celor religioși. Nu țin posturile, nu merg regulat la Biserică iar în polemica referitoare la preoți prefer să nu comentez. Cred însă, dincolo de orice dubiu în Dumnezeu, oricum ar fi El denumit, oricum I s-ar pronunța numele în oricare colț de lume.

Dintre pleiada de întrebări cu tentă filosofică care m-au bântuit pe parcursul anilor, se regăsesc și clasicile Ce e viața? Ce e moartea?

Viața este un dar, o binecuvântare, o încercare, o etapă, un început. Viața este ceea ce știm și cunoaștem. De ce ne naștem? Pentru a experimenta, pentru a cunoaște, pentru a înțelege, pentru a crește, pentru a ne dezvolta, pentru a evolua, pentru a trăi.

Despre moarte, concret nu știm decât că este cea care pune capăt vieții. Și chiar dacă facem sau nu parte din cei care încearcă să îi găsească o explicație, o justificare, conștientizarea efectivă că spre acel punct ne îndreptăm și noi nu o percepem ca atare. Chiar dacă uneori gândul ne alunecă spre această posibilitate, conștientul nu îi va percepe întru-totul. Stau dovadă planurile pe termen lung, lucrurile pe care le amânăm, clipele risipite. Și asta nu e total greșit. E foarte bine să visăm, să facem planuri, dar în același timp să nu uităm sau să ignorăm prezentul.
Până în momentul în care să ne confruntăm direct cu ceea ce este moartea, pe parcursul vieţii există momente când ne ciocnim de această realitate: atunci când cineva moare, şi cu precădere atunci când cineva drag pleacă spre viaţa veşnică. Sentimentele ce ne încearcă în acele momente sunt aproape imposibil de descris: durerea, disperarea, şocul, neputinţa de a înţelege "De ce?", toate converg spre cel mai greu moment din viaţa cuiva, spre agonizarea în tragedia cea mai mare pe care o putem trăi. Bunici, părinţi, copii, fraţi, prieteni sau iubiţi ori simple cunostinţe, plecarea lor spre Lumea celor Drepţi - şi cu atât mai mult când această plecare este prematură sau bruscă - ne răvăşeşte ca nimic altceva. Cum să continuăm? Cum să mergem mai departe şi să luptăm cu dorul, cu dorinţa de a-i mai vedea , de a-i mai strânge în braţe, de a le mai auzi glasul de a-i mai îmbrăţişa macar incă o dată? Este cu siguranţă cea mai grea luptă pe care o ducem în viaţă. Dar cu toate acestea trebuie să continuăm să trăim pentru că:

• cei dragi nouă ar fi vrut să ne bucurăm de tot ceea ce are viaţa de oferit, cu bune şi cu rele, să creştem, să evoluăm, să experimentăm, să cunoaştem
• dacă am fi fost noi cei care pleacă am vrea ca cei rămaşi în urmă să nu se oprească în loc
• trebuie să ne deschidem sufletul şi să credem fără echivoc în minunăţia lumii de dincolo, o lume cum noi nici măcar nu putem să ne imaginăm, un loc feeric plin de lumină, bunătate, fericire. Şi cum am putea să ne supărăm că Dumnezeu i-a considerat apţi pe cei dragi pe care I-a luat de lângă noi, să ajungă în cel mai mirific loc unde suferinţa, durerea, dezamăgirea şi urâţenia nu există.

Şi chiar dacă tentaţia unui astfel de loc cumulată cu dorul celor care au plecat acolo deja ne-ar putea împinge să ne grăbim ajungerea, nu trebuie sub nicio formă să nesocotim darul preţios al vieţii care ne-a fost oferit. E drept, uneori viaţa pare o înlănţuire de nereuşite, nefericire şi greutăţi, însă cu toţi avem o cruce, pe care trebuie să încercăm să o ducem cât mai bine şi să depăşim învăţând din toate greutăţile şi obstacolele vieţii.
Ştiu că dorul de cei dragi poate să fie mistuitor, ştiu că oameni care au atins şi schimbat destine au plecat prea repede, putând cu siguranţă să mai facă lucruri excepţionale aici. Cu siguranţă însă că destinul lor este unul mult mai măreţ şi că prezenţa lor era obligatorie în rândul îngerilor. Nu pretind să înţeleg DE CE, şi nu contest că n-aş vrea să ştiu DE CE, dar închid ochii şi mă încred fără a clinti în judecata Celui cu mult mai cunoscător decât aş putea eu, sau oricare dintre noi, ori toţi la un loc să fim.