Mulţumesc Kanal D şi Virgil Ianţu sau cum mi-am regăsit puterea de a zâmbi şi a visa

2010 l-am incheiat mai frumos ca niciodată. În noaptea de Ajun a Crăciunului deşi am muncit până la miezul nopţii nu puteam să am inima şi sufletul mai pline de bucurie şi de împlinire. Asociaţia înfiinţată în urmă cu doar câteva luni prindea viaţă, aveam proiecte care lăsau în urma lor ceva bun şi constructiv, reuşisem să aducem zâmbetul (în complicitate cu Moş-Crăciun) pe chipul a 70 de copii... Anul Nou l-am început alături de o bună prietenă pe care nu o mai văzusem de peste doi ani, iar primele luni din anul 2011 aveau să fie marcate de alte proiecte drăguţe ale Asociaţiei, ce promovau muzica şi cultura românească. Munceam 25 de h/zi, însă gândul că în sfârşit pot să fac ceva care să rămână în urma mea, care să ajute oamenii şi societatea îmi încărcau instantaneu bateriile. Ştiu că sunt mai ciudată şi că nici prietenii nu mă înţeleg, dar cum alţii preferă poate să facă shopping, eu mă relaxez şi mă simt bine când mă implic în proiecte socio-culturale.

În timp ce puneam la cale un nou eveniment cu prilejul zilei de 1 mai, am vorbit cu cel mai bun prieten al meu care era plecat de câteva luni şi care urma să vină în ţară de Paste, ca în toamnă eu sa renunţ la servici, el să revină de tot în ţară şi pe lângă Asociaţia pe care o formasem împreună să facem şi o firmă care să activeze în domeniul evenimentelor culturale, pentru că realizasem că dacă vrei ceva cu adevărat, se poate împlini şi în România. De-a lungul anilor, am vorbit ore întregi cu prietenul meu cel mai bun despre planuri şi proiecte de viitor ce nu vizau doar propria noastră existenţă ci şi pe cea a celor din jur, a ţării, a lumii... Erau vise, dar vise în care credeam şi pentru care încercam să găsim posibilităţi de a le înfăptui. El a fost omul datorită căruia am avut puterea să zâmbesc, să visez şi să cred în visele noastre, cel care nu s-a uitat ciudat la mine ca, poate într-un mod copilăresc, vreau să schimb lumea în bine, şi asta pentru că şi el visa la fel de frumos. Era omul pe care orice prieten, amic sau simplu trecător pe stradă se putea baza oricând.

Ziua de 7 aprilie este mai vie în memoria mea ca ziua de ieri. M-am trezit de dimineaţă să îmi duc maşina la revizie, apoi am fost în mall-ul unde de a doua zi începeam organizarea unui târg handmade, apoi am plecat la bancă, apoi la servici. Am deschis calculatorul, însă am lăsat messenger-ul invisible pentru că aveam multă treabă, iar facebook-ul deşi deshis automat nu am apucat să îl verific. De la servici am plecat din nou cu un coleg în mall să aranjez mesele, apoi din nou la bancă şi apoi acasă. Am deschis calculatorul dint-un automatism, însă cum ştiam că seara trebuie să mă întorc în mall pentru că veneau expozanţii şi mai aveam mese de aranjat, nu m-am uitat pe calculator şi am preferat să mă odihnesc câteva ore. M-am trezit, am vorbit la telefon cu o bună prietenă care se ducea la un concert cu o altă colegă, apoi am zbughit-o pe uşă spre mall. Evident am ajuns mai devreme, aşa că mi-am luat o cafea şi am început să lucrez la câteva acte. După câteva minute prietena cu care vorbisem la telefon înainte de a pleca de acasă m-a sunat să îmi zică că fata cu care trebuia să se vadă la concert nu mai vine şi nu vrea să vadă singură concertul aşa că vine să stea în seara aia cu mine să mă ajute cu expozanţii. Am fost foarte fericită că nu aveam să fiu singură. Pritena mea a venit, mi-a zâmbit şi s-a aşezat la masă. În câteva secunde am observat că mimica feţei i s-a schimbat. Am bănuit că ceva s-a întâmplat aşa că am întrebat-o ce este? - mă gândeam la o infinitate de lucruri, mai puţin la unul. După ce m-a pus să promit că o să fiu tare, am aflat: cel mai bun prieten al meu murise, la mii de km distanţă, cu două săptămâni înainte de a veni acasă şi la o săptămână de la ziua lui. Îmi cer scuze dar nu am cuvinte şi nu cred că există cuvinte care să descrie cum întreaga mea lume s-a prăbuşit în câteva secunde.

Lunile ce au urmat m-au robotizat: mancat, dormit, servici..atât. Îmi răsuna în gând sintagma „Viitorul sună bine. Ai încredere în mine” pe care mi-o spusese într-una din ultimele noastre conversaţii. Dar cum să sune bine când cea mai importantă persoană din viaţa mea nu mai era lângă mine, când omul care credea în mine şi visurile mele nu mai era?

Nu mai visam la viitor, nu mai făceam planuri, nu mai găseam puterea să mă implic în niciun proiect. Până când, în luna august, mergând cu Ratb-ul am auzit o reclamă cum că pe Kanal D reîncepea emisiunea Vrei să fii milionar? Pentru că tot ceea ce făceam acasă era să stau cu căţeluşa mea si să mă uit la filme, am început să sun pentru preselecţiile pentru concurs, până când într-o zi am reuşit să mă calific în platou. Acea zi când am fost în platou prima oară a însemnat prima gură de oxigen în multe luni. N-am ajuns pe scaun, însă ajunsă acasă am trăit un sentiment pe care îl uitasem: ambiţionarea. M-am ambiţionat să încerc până cand reuşesc să ajung pe scaun. Am redescoperit apoi spiritul competitiv, emoţiile, dorinţa de a acumula informaţii noi, de a comunica şi cunoaşte oameni noi, şi încet încet, văzând că românii îşi îndreaptă atenţia şi apreciază emisiunea, am regăsit puterea să visez şi să cred ca se poate schimba ceva în bine în România şi că oamenilor le pasă şi îşi doresc lucruri de calitate. M-am trezit după o hibernare de 8 luni şi mi-am dat seama că visurile şi planurile mele, dar mai ales ale celui mai bun prieten al meu – care de multe ori coincideau – nu trebuie uitate. Acum am un plan de viitor, ambiţie, optimism şi cel mai important speranţă. Pentru asta, cu riscul de a părea lacrimogenă, vreau să mulţumesc celor de la Kanal D că au reluat această emisiune, sper să aibă cât mai multe sezoane şi vreau să le urez şi lor, şi lui Virgil Ianţu şi tuturor celor care apreciază şi sprijină cultura „Sărbători fericite”.